In despartire dragoste iubire suflet dantelat

Construiesc un zid între noi, devenim reci și cât se poate de echilibrați

Îți privesc ochii, sunt umezi de lacrimi. Încerc cumva să-ți alin privirea, încerc să scot din mine câteva cuvinte, dar mă blochez ca o ușă ce nu mai are un mâner de care să deschizi. M-am așezat în fața ta, sunt ca un copil vinovat când a făcut o boroboață. Îmi simt vina, o simt cum trece tot corpul meu, mă simt goală de parcă tot aerul rece trece prin mine și vântul alungă gândurile bune. Mi-am umplut sufletul cu gânduri strașnice, de parcă mi-e frică să te pierd, dar parcă vreau să fiu liberă să zbor ca o pasăre în lume.

Mă simt cumplit, rănesc un om ce mă iubește, mi-am zis în gând în timp ce tu ți-ai țintit privirea în pământ. Am stat așa o oră. O oră în care eu nu-mi găseam explicații de ce vreau să plec. O oră în care tu nu înțelegeai de ce vreau să fac acest lucru. 
Construiesc un zid între noi, devenim reci și cât se poate de echilibrați, Nu vreau să văd ultimul moment când pleci, pentru că cred că aș dori să te opresc să te întorci la mine din simplă obișnuință. Nu mai știu dacă iubesc sau pur și simplu a devenit o deprindere, un instinct mă conduce spre asta. Nu mă condamn, nu mă critic. E rațiune și inimă în unison, și simt că nu avem loc aici, acum. Nu am idee ce se întâmplă, sunt confuză și accept ceea ce se întâmplă. Sunt indiferentă și nu-mi pasă ce va fi mâine.
-Crezi că am pe altul?  - Nu! Nu e problema în altul, e problema în ceea ce simt.
-Ce simți?
-Gol!...posibil că sună destul de ciudat, dar asta e...
Îmi ridic ochii spre cer și privesc stelele, sunt atât de multe. Îmi aduc aminte de serile în care stăteam continuu și le priveam fără să mai dorim ceva în plus. Era destul, doar tu și eu, cerul și stelele. Acum nu mai știu ce-mi doresc, m-am blcat și nu pot să explic și nici să gesticulez cumva să explic cum se putea întâmpla așa ceva...

Related Articles

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Spune-ți părerea